"N" variante de fericire

 Eu, copila nebuna, ofticata si rea, un amestec neinspirat intre  chestii care se bat cap in cap, ma intreb: este cineva pe lume, care ma cunoaste, il intereseaza de mine, ma intreaba live ce mai fac, cum sunt etc. , sa afle de pe blog cum ma simt eu de fapt? Nu cred... Oamenii din viata mea carora le pasa,stiu deja. Nu scriu nici pentru restul ( nepasatori care nu conteaza), ci pentru ca asa vreau, asa m-a apucat: sa postez despre tampenii din sufletul meu care nu-mi dau pace la 1 dimineata.
 Nu stiu de ce, acum cand suntem pe ultima suta de metri din an, eu ma simt nasol. Mosul mi-a adus tot ce mi-am dorit, am petrecut un Craciun superb cu prietenii si familia aproape, afara e o iarna alba, frumoasa, rece si sclipitoare, exact cum mi-am dorit. Si totusi ma simt aiurea..si nu-mi dau seama  decat partial "what's wrong", si nu-mi place starea asta deloc, da` deloc. 

 Am citit undeva ca nefericirea inseamna "n" variante de fericire. Nefericirea inseamna sa nu stii ce vrei si sa te dai de ceasul mortii ca sa obtii, iar primul pas spre fericire e simplu: sa te hotarasti ce vrei. Filosofii! Nu sunt nici fericita si nici nefericita, chiar daca as avea suficiente motive pentru amandoua. Vreau sa fiu fericita, dar nu am nici cea mai vaga idee cum. Mda, uneori nu ma multumesc cu putin, dar acum nu-mi trebuie parfumuri, Swarowski sau alte fitze. Ma risc sa recunosc, ca in toata ecuatia asta cu fericirea/nefericirea, am nevoie si de tine. 

 Nu sunt singura, dar ma simt singura.. nu stiu ce vreau, dar stiu ceea ce nu vreau. This is me, feeling sad. </3 

Scrisoare pentru Mos Craciun

                                  Draga Mos Craciun,


 Acum, ca am primit tot ce mi-am dorit, pot sa fac o lista cu ceea ce vreau la anu`. 
 Imi doresc sa-mi aduci spiritul si bucuria Craciunului pe care am simtit-o odata, fulgi mari de zapada, un brad cu globuri rosii si argintii ( ca de asta cu albastre si argintii m-am saturat),  pe tata acasa cu toate cadourile ( le cumpara el, ca stim ca-i criza), superbele si nelipsitele colinde ale lui Hrusca ( care anul acesta au lipsit ). 

                             Cu drag,

                           Teo

So, we h8 waiting...

 Ieri, 20 dec 2010, am pornit cu Tudy ( fratele meu) catre Cluj, sa il asteptam pe Tzutzu la aeroport. Stiam de cateva zile ca mergem, asa ca ne-am rugat la Doamne Doamne ca drumul sa fie curat, si thanks God, soseaua era foarte buna. Pe drum, aflam ca avionul va avea 3 ore intarziere, eram prea departe ca sa ne intoarcem, asa ca ne-am hotarat ca vom intra in Iulius Mall si vom pierde vremea pe acolo. Ajungem in Cluj...claxoane, soferi nervosi, iar claxoane si ajungem cumva la Mall. Parcam masina si intram in mall, ne facem un pic de sange rau prin magazine, bem o cafea, apoi aflam ca avionul va avea mai mare intarziere. Intram la film, ne uitam la "Tron" varianta 3D, si ne-a trecut timpul de asteptare...ca apoi sa aflam ca avionul nu a decolat inca din cauza unor bagaje care s-au incurcat. Alta cafea, apoi pornim spre aeroport, oprim in statia de taxi sa cerem directii, soferul de taxi...beat manga in timpul serviciului ne da indicatiile cerute, si ajungem la aeroport. In aeroport mai asteptam vre-o ora jumatate pana cand a aterizat avionul lui Tzutzu. Asa ne-am petrecut noi vreo 8 ore aiurea...in Cluj.

 Povestea asta are si o concluzie: Clujul e oras fain, dar soferii sunt nebuni, de unde sa stim noi toate strazile Clujului? Nu vad semnele de circulatie si nu stiu ca se circula cu 50 la ora, Clujul fiind o localitate? Nu vad linia alba discontinua si faptul ca ne-am tras mai pe margine ca sa ne depaseasca? Ei nu, ei folosesc claxonul... de parca ne-ar impresiona cu ceva. Si mai ales, cum poate sa existe un sofer de taxi beat crita? 

De ce ne dorim ceea ce nu putem avea?

 Nu mi-e usor sa scriu pe blog despre tine, dar ma macina rau un sentiment aiurea, plus faptul ca mie nu-mi place sa n-am ce-mi doresc.

 Te-am vazut si am stiut din primul moment ca te plac, te vreau, si deja imi imaginam cum ar fi sa ies in lume cu tine. Alaturi de tine ar fi totul perfect, si chiar as fi mai fericita. Dar... nu te pot avea.

 Am incercat sa franez orice urma de sentiment si sa accept situatia fara a o complica si mai mult, insa ma gandesc obsesiv cum ar fi daca printr-o minune te-as avea, si gandurile astea sunt spulberate de gustul amar al ideii ca eu n-o sa te pot avea niciodata..pentru ca mie-mi plac lucrurile accesibile, iar tu nu faci arte din aceasta categorie. Vei face mereu parte din categoria " Imi doresc si nu am" :( . 

.

.

.

 Nu plang de ciuda ca altele te vor avea, mi-e ciuda doar ca pretul tau e suuuuper mega piperat, "doar" 570 euro...

Bilant 2010

 Ne indreptam cu pasi grabiti spre sfarsitul acestui an si ma gandeam sa trag linie - sa contorizez ce am realizat eu anul acesta. 

 Am inceput acest an singura, trista si fara sa stiu incotro sa o iau, apoi am luat toate examenele, am luat viza pt State, am petrecut o vara superba in care am lucrat si ne-am si distrat, mi-am indeplinit o multime de vise, am intalnit noi prieteni, am plans de dorul familiei, mi-am facut blog, am venit acasa, am avut insomnii, n-am prea mers pe la scoala, mi-am formulat cateva teorii despre viata, oameni si situatii, mi s-au aprins calcaiele dupa cineva... :) si sa speram ca sfarsitul de an va fi unul happy.

 La prima vedere, as putea spune ca nu am facut prea multe.. dar anul acesta am invatat cateva lectii importante.

 Lectia nr 1. Durerea e inevitabila, dar suferinta e optionala. Doar pentru ca tu esti trist, deprimat, suparat, lumea nu se opreste din loc. Si am vazut pe propria-mi piele ca oamenii sunt suficient de puternici de a trece peste. Timpul le vindeca pe toate.

 Lectia nr 2. Cateodata si dorintele care par imposibile se implinesc. 

 Lectia nr 3. Prietenii adevarati sunt ca familia. Sunt cei care, cu putin noroc, nu te vor dezamagi niciodata, si vor fi mereu alaturi de tine...

 Lectia nr 4. Legile lui Murphy sunt pretty much bullshit. Cand ceva incepe prost, exista mai multe sanse sa se termine cu bine. Pentru ca  everything is ok in the end. :) Cat optimism! 

A Gift Of Love

 Nu mi-au placut niciodata poemele, pentru mine erau un chin poeziile lui Nikita Stanescu, Bacovia..si chiar Eminescu. Pentru ca nu le-am gasit niciodata intelesul.

 Astazi, hoinarind pe internet, am dat peste ceva frumos " A Gift of Love: Deepak & Friends Present Music Inspired by The Love Poems Of Rumi"

 Rumi, poet persan care a trait intre anii 1207-1273, a transpus in versurile poemelor sale, trairi de o profunzime la care rar poate sa ajungă un om. Superba muzica de relaxare by Deepak Chopra si niste versuri pe care le intelegi nu cu mintea, ci cu inima. 

 Eu..nu mai am cuvinte...  ramane sa ascultati!

Sunt si nu sunt.

 Pentru ca in ultimele zile am observat ca oamenii ma percep diferit,   azi vreau sa spun.. adevarul.

 Ceea ce sunt.

 Sunt  nebuna. Dupa bomboane M&M si jeleuri ( e evident).Dupa masini, dar mi-e frica sa conduc. Masina visurilor mele e Ford Mustang din 1969. Dupa animalute dragute si pufoase gen pisici, catei, dar nu am niciunul.

 Sunt egoista. Ceea ce e al meu e al meu. Exceptie: compasiune si altruism. 

 Sunt visatoare, pentru ca daca imi doresc suficient de mult un lucru ( material sau nu) il obtin. Am ambitia necesara pentru a reusi. Si optimismul - atunci cand nu reusesc.

 Pot sa ascult oamenii, sa imi spuna problemele lor, sa comunicam. E usor, dar in ultimul timp parca am obosit. Intr-un fel sau altul, toti vor raspunsuri de la mine, iar eu nu le stiu pe toate.

 Sunt prea copilaroasa. Am ramas cuplata cu gandul la anii copilariei cu gume Turbo, cu mamica si taticul de mana. Pentru ca a fost frumos, sublim, si nu mai vine inapoi. 

 Iubesc viata, libertatea, ceea ce fac, si fac ceea ce vreau. Sunt amuzanta, dezaxata, vesela, pentru ca iubesc viata si nu vreau sa-mi irosesc clipele aiurea.

 Sunt sensibila. Da, am plans pentru "nimic" de multe ori.

 Am gresit, dar am avut puterea sa recunosc ca "da, am gresit" , am invatat din propriile mele greseli, si daca nu am invatat - am facut inca o data aceeasi greseala - pentru ca a invata din greseli pentru mine nu e neaparat o regula. 

 Sunt buna cu cine merita, iar cei care nu merita - ei nu conteaza si de aceea nici nu ii pot uri; pur si simplu nu merita. 

 Nu regret decat ceea ce n-am facut.

 Iert. Ofer a doua, a treia sansa. Insa nu iert orice.

 Iubesc oamenii, si imi place sa cunosc oameni noi pentru ca de la unii chiar am ce invata.

 Sunt deschisa la nou, la schimbare, dar nu-mi place sa-mi spuna cineva cum sa fiu. Cine ma place, accepta si ce-i naspa la mine.

 Ceea ce nu sunt.

 Nu am fost niciodata si n-o sa fiu genul ala de fata care a avut n-spe mii de cuceriri, despartiri impacari despartiri..next. Pentru ca nu ma intereseaza. Pentru ca eu vreau altceva. :)
 Din pacate, nu sunt punctuala, dar incerc sa fiu.

 Nu sunt  rea, nu imi place sa mint, sa insel. 

 Nu sunt perfecta, dar e cineva perfect?

 Sunt ceea ce sunt, nu ceea ce par, sau ce vor unii sa fiu. Oamenii vad ceea ce sunt pregatiti sa vada.

Latest edit: am cateeeeeeeel :X

Guess Who

 Nu prea ascult genul ăsta de muzică, însă Guess Who e de-a dreptul genial! 


 My fav: 
 Guess Who - Manifest http://www.youtube.com/watch?v=m0bt_9Qiznc
  Guess Who - Unu altu http://www.youtube.com/watch?v=lKZS8mTBl1o&feature=related
  Guess Who - Eu, tu si restu` lumii http://www.youtube.com/watch?v=E5LS1UmzfXA

Eu vreau să fiu copil.

 Stăteam astăzi cu mama la o țigară și discutam despre vremurile faine când eram copii, și poznele pe care le făceam. Mi-e dor să ne jucăm șotron, elastic, de-ascunselea, prinsea, să ne murdărim la groapa de nisip, sa ne jucăm cu papușile Barbie...să mancăm gume Turbo si pufuleți...să zâmbim și sa nu avem nicio grijă.
 Cu cât suntem mai mari, cu atât ne dăm seama că ne-am grăbit să creștem. Eu vreau să fiu copil.

My American Dream came true!

 Am revenit în țară acum o lună, însa nu am fost în stare să contorizez sentimentele care mă încercau la reîntoarcerea mea în minunata Românie. 

 America este într-adevar țara tuturor viselor. A fost o experiență unică, și pot să spun ca ” I had the time of my life”. Trecând cu vederea partea în care am lucrat pentru nesimțiții de la Isis, și amintind doar partea de travel, pot spune că mi-am îndeplinit visul: acela de a vizita New York-ul, orașul care nu doarme niciodată. N-am să mă laud cu ce-am văzut acolo( pentru că toată lumea știe )  și nici nu pot să descriu fericirea. Nu există cuvinte pentru a o descrie.

 Impresii? 

De rău: mâncarea lor e oribilă, cluburile sunt nasoale....și nu-mi mai vin altele in minte.

De bine: Oamenii sunt mai relaxați, mai prietenoși, mall-urile sunt pline de chestii draguțe si ieftine, autostrăzile si drumurile lor sunt incredibile, orașele sunt impresionante iar viața pare mai ușoară ( sau chiar este).

 Mă voi întoarce vreodată acolo? Well, never say never!

Bye bye Rapid City!

   Rapid City, micul oraș în care mi-am petrecut eu vara lui 2010, s-a dovedit a fi un loc de neuitat. De ce? Nu pentru că e nemaipomenit de frumos și ai ce vedea, ci pentru oamenii pe care i-am întâlnit acolo, în casa de pe 1617 Sioux Avenue. De această casă mă leagă o mulțime de amintiri. Primul si ultimul party, de ziua rusoaicelor, când apariția dragului de William ne-a stricat tot cheful și instrucția de a doua zi; serile în care mergeam in faimosul ”club” care se închidea când era mai mare distracția, adică la ora 1:30 AM; zilele în care ne gătea Nae; serile petrecute cu gașca veselă de români ( cu care am stabilit că ne revedem de Rev) ; beutele din casa jordan boys; ...și câte și mai câte întâmplări.

    Oamenii pe care i-am întâlnit aici sunt minunați, îi iubesc pe toți și nu-i voi uita niciodată, pentru că datorită lor vara petrecută in Rapid City a fost de neuitat. Mi-a fost greu până acum să accept că șansele de a-i mai întalni pe unii dintre ei sunt de 1%, dar niciodată sa nu zicem niciodată. Thank you guys from 1617 Sioux Avenue for this wonderful summer! I will miss you forever and I will never forget you, I promise!

Living the American Dream

 N-am visat niciodată sa ajung în SUA. Când am luat această decizie a fost cam așa:
Norbi: - Plec în Sua.
Eu: - Vin și eu.

 Aveam vise mari și așteptări și mai mari, iar când am ajuns aici credeam ca s-au spulberat. Părticica asta de Americă în care trăiesc eu de 2 luni are mai multe minusuri decât plusuri, insă privind partea plină a paharului, visez în fiecare zi cate un American Dream si de cele mai multe ori mi se și implinește.

 Am muncit, am râs cu lacrimi la glumele lui Marian, mi-am facut de cap ( că deh, e America si nu ne cunoaste nimeni), și iar am muncit și am ajuns leșinată acasă așteptând cu sufletul la gură o ”day off”. Am întalnit persoane minunate, bineînțeles români, fără de care viața aici mi s-ar parea imposibilă. O chestie care mă face să mă mândresc că suntem români e că tot ce e al nostru e ”al păcii”, și cred că peste tot in lume românii sunt la fel de uniți. Mi-am facut o mulțime de prieteni, veniți din toate colțurile lumii, îi priveam cateodată cum vorbesc în limba lor și mă întrebam în sinea mea ”Oare si limba noastră sună la fel de funny?”.

 Depărtarea de casă și America m-au schimbat, m-am maturizat într-o vară cât într-o viață, mi-a deschis ochii in legătură cu o mulțime de lucruri (dar asta nu înseamna neapărat că m-am luminat :P ) și am ajuns la concluzia că American Dream-ul ți-l faci tu, nu trebuie să aștepți să devină realitate așa din senin. Pentru mine e cea mai tare vară!