If I don't go crazy...

 I lose my mind.

 Recunosc, nimic nu-mi place, nimic nu mă mulțumește, de ceva vreme. Mă plictisesc și filmele, facultatea, Facebook-ul, mess-ul, ieșirile de orice fel...mi-am neglijat unii prieteni și am zăcut în casă ( dar și asta îmi displace). Făcând o o comparație, parcă aș fi pe o plută în mijlocul oceanului..și nu se întrevede nicio bucată de uscat la orizont. 

 N-am chef de nimic, iar eu când n-am chef de nimic e bai mare. Pentru puținii care dau doi bani gauriți pe mine:). Așa sunt eu: prefer să dau cu capul de pragul de sus ca să-l văd pe cel de jos, nu-mi place când cineva se bagă în sufletul meu, când acel cineva știe ce e mai bine pentru mine, sau îmi zice ce să fac, indiferent dacă acea persoană are cele mai bune intenții. Chiar dacă-mi zice „ți-am zis eu!” după ce faptul e consumat. Mai ales acum, sunt foarte iritante acele persoane, iar când se leagă de mine nu pot să tac. Mda, știu să tac, dar nu știu când. Când mintea îmi coace ceva..trebuie să scot „prajiturica”. Pe principiul: either act or forget. Cred că de aceea faza cu paharul debordant nu funcționează la mine, nu tac și înghit toate porcăriile, ca apoi după n-șpe mii de porcării trecute cu vederea, să clachez și să fac ca trenul. Maybe I need some hugs instead all the blah blah blah. Ciudată mai sunt și eu!

 So, why be difficult, when with a bit of effort, I can be impossible?